TZATZIKI

Exerciţiu de scriere expresivă - Un loc de vis

Una dintre terapiile despre care vă împărtăşim la Ciubuc Sat este Scrierea Expresivă. Numită şi terapie prin scris, aceasta este o formă de auto-cunoaştere prin care exprimăm gânduri, emoţii şi experienţe personale. Pentru a funcţiona, este nevoie ca exprimarea să fie liberă, sinceră şi deschisă, chiar dacă scrii pentru tine însuţi. Principiile terapiei includ auto-reflexia, eliberarea emoţională, construirea unei noi perspective şi îmbunătăţirea exprimării şi comunicării.

Astăzi, te invit la un exerciţiu de scriere numai bun pentru vacanţă, fiindcă se referă la locuri frumoase şi la folosirea simţurilor pentru a le descrie. Simte, auzi şi priveşte decorul tău de vis! De asemenea, caută să scrii cu credibilitate. Un călător nu poate cunoaşte un loc ca un nativ, aşa că descrie-l din propria perspectivă, evită clişeele, caută informaţii, vezi fotografii, fă puţină cercetare, fie ea imaginativă. Închide ochii şi crează scena în mintea ta, cu amănunţime. Nu uita de simţuri! Ce auzi, ce simţi, ce vezi? Eşti acolo? Se întâmplă ceva? Creează o situaţie. Personajul tău trebuie să trăiască acolo, să mânânce, să se îmbrace, să interacţioneze. Poate fi şi o amintire dintr-o călătorie din care extragi cât mai multe detalii, retrăind, privind din alte unghiuri…
Succes!

Iată aici povestea mea:

Tzatziki

Când am călătorit pentru prima dată în Grecia, nu ştiam mai nimic despre obiceiurile lor, despre mâncarea de acolo sau despre felul lor de viaţă. Înainte de plecare, îmi fluierau prin minte doar astfel de întrebări: Cât din Grecia Antică voi regăsi? Voi întâlni vreun Socrate modern, ţinând discursuri în piaţa publică ori discipoli de-ai lui Aristotel, ţinând isonul retoricii cu bouzouki şi viole, în lungi serate greceşti?
  Era, de asemenea, primul meu zbor cu avionul. De acolo, din înalturi, am început să descopăr Grecia cea adevărată. Când zbori, frumuseţea vine odată cu imaginea apei colorată ireal în lumina puternică a zilei şi pigmentată cu insule verzi. Cele mai curate ape de pe întreaga planetă, aşa fuseseră declarate atunci, iar acest lucru devenea acum uşor de înţeles şi limpede precum cristalul apei şi tot relieful subacvatic expus de razele amiezii. Aveam sentimentul că văd pietricele colorate creând mozaicuri pe fundul apei, iar aceste străfulgerări din imaginaţie aveau să prindă contur real mai târziu, când am început să mă scald îndelung în mare şi să fac scufundări. Am explorat, bucată cu bucată de rocă, scoică şi pietricică, acea insulă şi marea care o scălda.
  Ceva din partea casei a apărut pe masă înaintea preparatelor comandate la prima cină grecească pe terasă, iar acel ceva, aşezat în boluri micuţe, a fost devorat de mine şi de iubitul meu instantaneu. Apoi am comandat încă de două ori câte două porţii din sălăţica numită de ei tzatziki, lăsându-ne liberi de data aceasta să savurăm gustul nou şi intrigant de bun. Au sosit şi roşiile uriaşe, împănate cu orez, mustind de arome mediteraneene şi abia la următorul fel, simplu, grătar şi pita, ne-am prins că acolo ar fi fost locul sosului tzatziki. Am râs şi-am înjurat printre dinţi, căci mâncarea era cam uscată şi înecăcioasă, iar să comandăm încă o porţie de sos ne-ar fi făcut să părem de-a dreptul idioţi, dacă impresia nu era deja creată. Şi era. Totul la vedere, pot spune. Chelnerul a izbucnit cu un „bună seara” pe limba noastră dulce, completând printre hohote de râs: „Eiii, v-a cam plăcut tzatziki!”. O mică intimitate care ne-a salvat de ridicol, dar şi de singurătate.
  Da, ne plăcuse tare de tot sosul care combina într-un fel nou şi absolut genial gusturi ştiute deja şi folosite mult în bucătăria de acasă. Îl confundasem cu o salată aperitiv şi devorasem castronel după castronel. Dar ne plăcuse şi să auzim vorbă de-a noastră acolo, la aşa depărtare de casă. În acea dimineaţă, pe plaja înţesată de lume, am simţit o singurătate stranie. Iubitul meu plecase după bere, iar eu, impresionată de imensitatea din faţă şi imaginându-mi după linia albastră a orizontului tot mai mult spaţiu necunoscut în care nu se cuprindea nimic ştiut şi nimeni drag de acasă, am simţit depărtarea. Eram a nimănui, niciunde.
  Nu fusesem niciodată aşa departe. Numai ghirlandele de flori colorate, care atârnau peste garduri şi se căţărau spre balcoane, umplând pesajul terestru, îndulceau totul într-un calm desăvârşit ca al pisicilor tolănite seara prin cafenele, împletindu-şi torsul cu vocile mieroase ale localnicilor şi cu privirile lor tihnite care te admirau la orice pas.
  Muzicalitatea limbii greceşti, pusă lângă o lăută de-a lor, îmi storcea lacrimi de bucurie amestecată cu o imensă nostalgie.
  Zilele acelea nu aveau număr, nu aveau dată în calendar. Trecerea lor nu exista. Acum eram cu 4000 de ani înainte, pe urmele lui Minos, printre ruine, admirând cada reginei şi un sistem de ventilaţie care ar bate orice climatizare şi tot acum treceam de Egeea cea verde smarald, intrând cu toate pânzele sus într-o Mediterană indigo, descoperind nisipuri albe în golfuri mici, ferite lumii, căutând acum, mereu acum, o umbră măcar cât o frunză de măslin, pe colinele arse.
  Ah, Grecie, nostalgie colorată şi aromată, mi-e tare dor de tine şi de toate dorurile mele!

Continuă călătoria cu Harta Satului!