Proiecțiile iubirii. Anima și animus.

De unde vin proiecțiile iubirii?

Cu îndrăgosteala știm cum este? Un vârtej emotional, o euforie susținută de schimbările chimice intense din corp. Cresc dopamina și hormonii de atașament și scade serotonina, ceea ce explică obsesia față de persoana iubită și reacțiile ca de dependent. Cum ajungem acolo nu este o întâmplare și nici o simplă alegere. Probabil că nu am alege cu ușurință să fim atât de vulnerabili, iar gândurile să ne fie furate și duse într-o singură direcție.
Modelele inconștiente ne fac să ne îndrăgostim de persoane care au asemănări cu figurile de atașament din copilărie. Teoria atașamentului arată influențele semnificative asupra modului în care iubim ca adulți: sigur, anxios, evitant ori dezordonat; și chiar asupra a ce fel de persoană ne atrage. Cei siguri reușesc să formeze relații stabile și să-și ajute partenerii nesiguri să-și îmbunătățească stilul de atașament, doar atunci când aceștia doresc să crească emotional, altfel relația poate deveni frustrantă pentru partenetul stabil, iar cel evitant se poate retrage emotional.
Între un partener sigur și unul anxios dinamica este diferită și se poate dezechilibra fiindcă cel anxios are nevoie constantă de reasigurare. De multe ori, evitanții și anxioșii sunt atrași tocmai unii de alții, creând așa-zisele ”relații toxice” în care unul caută apropiere, iar celălalt fuge de intimidate. Relațiile între parteneri siguri sunt durabile, însă ei sunt adesea atrași de persoane nesigure, fie dintr-un instinct de a ajuta, fie că sunt atrași de dramatismul emotional al anxioșilor sau de misterul și provocările aduse de un partener evitant. Astfel, apare inițial o atracție puternică, dar pe termen lung relația poate deveni obositoare. Contrastul dintre nevoia de stabilitate și dinamica emoțională variază odată cu trecerea timpului.
De ce este bine să conștientizăm stilul de atașament? Pentru a lucra la armonia relației, este nevoie ca fiecare să facă un efort conștient de auto-cunoaștere și dezvoltare emoțională.
C.G.Jung vedea compatibilitatea ca fiind mai mult decât o potrivire de interese și personalități, ea depinzând de cât de mult și-a explorat fiecare sinele interior.
Pornind de la ideea că persoanele opuse pot fi atrase una de alta fiindcă se completează reciproc (un extravertit poate fi fascinat de profunzimea unui introvertit, iar un intuitiv poate fi atras de pragmatismul unui sensorial…), Jung spune că, pe termen lung, diferențele pot crea conflicte dacă partenerii nu învață să-și înțeleagă stilurile cognitive și emoționale. Relațiile cele mai armonioase sunt între cei care au valori similare, dar și o anumită complementaritate în gândire și emoții.
În concepția lui Jung, fiecare om are în inconștient o parte feminină (anima – la bărbați) și o parte masculină (animus – la femei), arhetipuri care influențează puternic atracția romantică. Un bărbat poate proiecta imaginea sa interioară despre feminitate (anima) asupra unei femei, crezând că ea este sufletul său pereche. O femeie poate să vadă într-un bărbat idealul său prin proiectarea imaginii interioare a masculinității (animus). Dar ce se întâmplă atunci când proiecțiile se destramă și partenerii își dau seama că persoana iubită nu este exact așa cum și-au imaginat când s-au îndrăgostit. Pentru ca o relație să dureze, fiecare trebuie să-și integreze anima/animus în mod conștient și să vadă partenerul așa cum este, nu ca pe o oglindă a propriilor dorințe inconștiente.
Un alt concept important la Jung este Umbra, formată în inconștient din trăsăturile pe care le reprimăm sau le negăm. Psihologul spune că suntem atrași de oameni care ne reflectă propriile aspecte nerezolvate, fie pozitive, fie negative.
Dacă nu ne-am confruntat cu fricile și traumele noastre, putem atrage parteneri care le scot la suprafață, ceea ce duce la relații intense, dar toxice.
Dacă ne-am integrat Umbra, putem construi relații mai mature, bazate pe conștientizare și acceptare reciprocă.
Jung considera că o relație autentică este posibilă doar între doi oameni care au devenit conștienți de sine, și-au acceptat aspectele inconștiente și nu mai depind de partener pentru a-și complete golurile emoționale. El numește acest proces individuare. Fie vorba-ntre noi, toate acestea sună a ideal și este multă teorie la mijloc. Nu mai bine ne trăim noi iubirile grele, așa cum sunt?!
Fără alte teorii și fără să mai despic firu-n șaispe, îndrăgosteala este totuși una din cele mai frumoase și intense experiențe omenești. Este momentul când viața are sens, când totul în jur se colorează, se luminează și îți zâmbește, când îți deschizi sufletul și vrei să împărtășești bucuria cu celălalt. Cam aceasta este concluzia pentru o zi de sărbătoare a iubirii, binevenită cu orice prilej.
Și-mi răsună în cap doar aceste sunete așa frumos alăturate de Nichita:
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Dar, ca să nu mint, acum, când tocmai am făcut disecție în iubire, îmi răsună interogativ și Ultima a lui Nichita, cu ochiul tot la Prima iubire (Timoleon Lobrichon).
Tu ce crezi: s-a născut vreodata cineva
dintr-o pricină rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut vreodata cineva
dintr-o pricină stătătoare?
Din ce cauză, a șobolanilor, șobolanii
vor să se nască șobolani?
De ce libelulele se înmulțesc în libelule?
Și porcul, cu ignatul lui cu tot,
Numai în porc?

Numai eu și cu tine,
proștii, idioții, lipsiții de ideal,
unul se înmulțește prin cuvinte
și altul prin semne.
Și, totuși, te întreb: de ce
șoarecele de câmp
vrea să nască și naște șoareci de câmp?

A dracului și putoarea asta de viață!